Germania

Sfântul Imperiu Roman (962-1806)

Pe timpul dinastiei începute de Otto I, între anii 919 și 1024, s-au consolidat ducatele Lorenei, Saxoniei, Franconiei, Șvabiei, Turingiei și Bavariei, iar regele german a fost numit în 962 Împărat romano-german al acestor regiuni. Orașele din nordul Germaniei s-au dezvoltat, făcând parte din Liga Hanseatică. Edictul Bulei de Aur din 1356 a conferit imperiului o constituție ale cărei principii de bază aveau să dureze până la destrămarea imperiului. Aceasta stabilea alegerea împăratului de către șapte principi electori, care controlau unele din cele mai puternice principate. Începând cu secolul al XV-lea, împărații au fost aleși, aproape fără excepție, din cadrul dinastiei austriece de Habsburg. În 1517, călugărul Martin Luther și-a publicat cele 95 de Teze prin care ataca unele practici ale Bisericii Catolice, începând, astfel, Reforma Protestantă. O confesiune distinctă, luterană, a devenit după 1530 religie oficială în mai multe teritorii germane. Conflictul religios a dus la Războiul de treizeci de ani (1618-1648), care a devastat ținuturile germane, populația fiind redusă cu 30%. Pacea Westfalică din 1648 a pus capăt războaielor religioase dintre statele germane, dar imperiul a fost împărțit de facto în numeroase principate independente. Din 1740 monarhia austriacă de Habsburg și Regatul Prusiei au dominat istoria germanilor. În 1806 Imperiul a fost dizolvat, ca urmare a Războaielor Napoleoniene.

Restaurație și revoluție (1814-1871)

În urma căderii lui Napoleon Bonaparte, a fost organizat, în anul 1814, Congresul de la Viena și a fost fondată Confederația Germană (Deutscher Bund), o ligă formată din 39 de state. Dezacordul cu ideile politice ale restaurației a dus la întărirea mișcărilor liberale, care cereau unitate și libertate. În contextul unei serii de mișcări revoluționare în Europa, intelectualii și oamenii de rând au adus revoluția de la 1848 și în Confederația Germană. Pentru prima dată, culorile negru-roșu-galben au fost alese pentru a reprezenta mișcarea, aceste culori devenind, mai târziu, culorile drapelului german. Regele Wilhelm I al Prusiei, care era din ce în ce mai influențat de ideile liberale, l-a numit în 1862 pe Otto von Bismarck prim-ministru al Prusiei. Bismarck a ieșit victorios în războiul din 1864 împotriva Danemarcei și în războiul austro-prusac din 1866, în urma căruia s-a creat o Federație Nord-Germană (Norddeutscher Bund) care a împiedicat Austria să se mai amestece în politica celorlalte state germane.

Imperiul German (1871-1919)

Statul german modern a fost proclamat la 18 ianuarie 1871, după înfrângerea francezilor în Războiul franco-prusac, şi s-a numit „Imperiul German”. Această entitate statală a rezultat din unificarea numeroaselor formațiuni statale germane din centrul Europei, în jurul Regatului Prusiei. Imperiul German îşi încheie existența în anul 1919, după înfrângerea din Primul Război Mondial.

Republica de la Weimar (1919-1933)

După război, din cauza crizei economice și a condițiilor aspre de pace dictate de Tratatul de la Versailles, a izbucnit revoluția. Germania a fost proclamată republică, iar monarhia abolită. Revoluția s-a sfârșit în august 1919, când a fost înființată oficial Republica de la Weimar și a fost adoptată Constituția Weimar. Republica a pus bazele unui sistem politic parlamentar democratic, însă criza economică profundă cauzată de condițiile de pace copleșitoare a generat un val de nemulțumire populară care a favorizat creșterea influenței extremismului de dreapta. Mulți conservatori au fost atrași de doctrina revanșardă a Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (Partidul nazist).

Al treilea Reich (1933-1945)

La 30 ianuarie 1933, președintele Paul von Hindenburg l-a numit pe Adolf Hitler cancelar al Germaniei. Folosindu-și puterea de a distruge orice rezistență, în decurs de câteva luni, Hitler a pus bazele unui stat centralizat totalitarist în care drepturile cetățenești de bază au fost abrogate. Politica externă a Germaniei a devenit agresivă și expansionistă, împingând omenirea spre al doilea război mondial. Războiul „fulger” (blitzkrieg) lansat asupra Poloniei la 1 septembrie 1939 a marcat începutul celui de-al doilea război mondial, care avea să se termine în mai 1945, prin capitularea necondiționată a Germaniei.

Germania postbelică

După înfrângerea din 1945, Germania a fost împărțită în patru zone de ocupație aflate sub controlul puterilor învingătoare - Franța, Marea Britanie, SUA, URSS, iar începând cu 1949 Germania este scindată în două state distincte: Republica Federală Germania, înglobând zonele de ocupație franceză, engleză şi americană şi Republica Democrată Germană, cuprinzând zona de ocupație sovietică. În această perioadă, Berlinul a fost de asemenea divizat în patru, apoi două zone, iar capitala Republicii Federale Germania a fost mutată la Bonn. Cele două Germanii urmează istorii diferite timp de patru decenii: RFG cunoaște o dezvoltare remarcabilă, datorată unor reforme şi Planului Marshall, iar RDG devine cel mai dezvoltat stat din sfera de influență sovietică, având un regim politic autoritar. În contextul regional al prăbușirii regimurilor comuniste din estul Europei, RDG îşi încetează existenţa în 1990, iar RFG înglobează în interiorul granițelor sale landuri est-germane şi restabilește capitala la Berlin. Începând cu 1990, Germania a început să își consolideze rolul de putere globală şi de motor al proiectului Europei unite.